So speechless(Tan feliz que podria morir)...

 O dedicatie pentru o fata speciala care a vrut sa termine calatoria banala pe care o numim viata.
 http://www.youtube.com/watch?v=PwtnsFv9K_E&feature=related


Credeam ca sunt singura.Credeam ca viata nu are rost fara tine, nu aveam niciun sprijin de la nimeni.Eram ca un fir de praf in bataia vantului, pur si simplu nu aveam nicio destinatie, nici macar nu aveam un punct de plecare.De fapt aveam, dar timpul m-a facut sa uit de locul meu.Eram o nomada in campiile uscate si inghetate ale Siberiei.
Acum insa eram intinsa in pat,cu medicamentele in mana si eram pregatita sa ma arunc in prapastie.Pur si simplu nu mai aveam puterea, sau curajul sa lupt in continuare, ma saturasem de tot.Nu mai vroiam sa aud de lumea asta, de nimeni si de nimic.
Pentru cateva momente am incercat sa-mi fac liniste in minte,dar singurul meu gand era daca voi lua pastilele una cate una sau toate odata.EZITAM.Nu vroiam sa mor, dar nici nu vroiam sa continui tortura.Credeam ca e alegerea corecta, asa nu voi mai putea fi deranjata si nu o sa mai pot deranja.Am uitat de orice religie, orice Dumnezeu sau orice pedeapsa primita pentru gestul meu final.
Pentru 10 minute,cat a durat administrarea pastilelor,eram doar un biet animal care nu se poate integra in societate.O adunatura de elemente chimice,organice si anorganice, un produs accidental a unei evolutii oarbe si foarte curioase.
Pastilele veneau una dupa una, uneori aveam impulsul de voma,dar vroiam sa continui, vedeam acest lucru ca pe ceva demn de lauda.Un gest curajos si drept.La urma urmei toti avem liberul arbitru.Nu?
In scurt timp a venit si starea de somnolenta provocata de intoxicatie, vroiam foarte mult sa dorm.Credeam ca e doar o senzatie trecatoare, dar nu, in scurt timp am vazut moartea cu ochii ca sa spun asa.
Simnteam cum mainile si picioarele imi ingheata,vederea slabeste si imi puteam imagina fiecare neuron si celula din corp cum lupta pentru supravietuirea mea.Compatimeam fiecare celula din organism, ce vina aveau ele?De ce trebuiau sa moara si ele?Dar nu aveam de ales trebuia sa continui, eram prea “fericita” si “linistita” ca sa mai imi pese de toate chestiile astea telurice, eram aproape sus, atat de sus incat am realizat ca eu eram prietena mea cea mai buna.Chiar nu mai imi pasa de nimeni, si sincera sa fiu habar nu aveam pe moment de ce vroiam sa mor.Cert e ca vroiam, si asta era cel mai important lucru.Sa adorm si sa scap de necazurile vietii,dar oare ce necazuri are o fata la 16 ani?
Asta nu imi pot explica niciodata, de ce am vrut sa renunt cand puteam foarte usor sa continui.Nu aveam ambitie, eram prea complexata si prea jignita.Frici mi-a devenit prieten si complexul sot.Eram la rascruce de drumuri, inca imi amintesc cu groaza halucinatia pe care am avuto cand cronometrul meu se apropria cu viteza de zero.
Ma imaginam intr-un loc alb, fara nicio imprefectiune iar unde in departare puteam vedea siruri mari de oameni.Unii la dreapta si altii la stanga.
Pe poarta din stanga era un inger cu aripi mari si negre care radea si ii scuipa pe oamenii de sub el.Striga cu voce tare:”Haideti, Haideti!E destul loc in Iad, mai repede mai repede”,”Tu de acolo!”zbiera ingerul catre un batran,”Treci inapoi in rand, unde te crezi?Haideti ca Dumnezeu nu va vrea, avem planuri pentru voi”Aceasta ultima afirmatie m-a socat, cand au iesit cuvintele acelea din gura ingerului am putut vedea cum i se schimba fata.Din ingerul frumos cu o veselie aparte s-a transformat intrun om al intunericului.Avea un ranjet absolut sinistru iar privirea era ca unui psihopat.
In scurt timp ingerul si-a ridicat privirea catre mine facandu-mi un semn cu degetul:”Hei fetito, treci odata in rand ce faci?Doar nu credeai ca mergi in dreapta?”.
Atunci am avut un moment de luciditate, eram perfect constienta de alegerea facuta si incercam sa rezolv.Nu vroiam sa il mai vad pe ingerul negru, cel putin nu inainte de vreme......

I really must continue?