Joaca de-a Dumnzezeu!

Eram obișnuit să cutreier lumea, străzile și orașele.Mă “trezeam” și mă duceam unde vroiam. Obișnuiam să iau cina cu cine doream, auzeam rugăciunile voastre și mă înduioșau dorințele voastre.
Auzeam cum vă războiați,cum vă revoltați. Mă rugați mereu să fiu de o parte, iar eu nu puteam răspunde la rugăciunile voastre pentru că sunt imparțial. Voi pierdeați și vă răzbunați pe mine renegându-mă, îmi dărâmați casele și mă lăsați pe mine să vă mătur străzile pe care odată eu le conduceam.
Am rămas singur o vreme, mă uitam la lume. Ei pretindeau că o duc bine fără mine, dar eu trebuia să vă ajut necondiționat. Nu aveam voie să vă las baltă, nu puteam, și nu pentru că sunt neputincios ci pentru că vă iubesc. V-am dat știința, v-ați bucurat, ați evoluat dar după scurt timp m-ați lăsat baltă. Aveați totul la îndemână, divizați atomul, creeați viață cu ajutorul geneticii, zburați în spațiu, erați chiar zeii înșiși. Dar din nou au venit vremuri grele, iar cei care odată îmi vroiau capul pe o farfurie de argint sau cei care își băteau joc de mine când mă vedeau cum dormeam singur în stradă, au început să se roage să-i ajut.
I-am ajutat și din nou au uitat ce am făcut pentru ei. Nu vroiam decât un mulțumesc, vroiam să mă simt și eu iubit și nu doar folosit, dar voi iar m- ați uitat.
Am rămas apoi mult timp singur, doar cu mările și munții mei, care la auzul vocii mele se cutremurau. Anotimpurile se schimbau la ordinul meu, stelele se nășteau și plantele mureau. Am rămas cu inima mea, cu gândurile mele, și am ajuns la concluzia că sunteți de neiertat. Niciodată nu ați spus un cuvânt onest, și niciodată nu ați mulțumit nimănui nici chiar mie când v-am ajutat.
Sunteți demni de iertare? Nu prea cred. Şi simt în legiunile mele de arhangheli teama de noua etapă care va începe pentru noi toți.
Dar totuși m-am trezit din somn și am spus: ”SĂ FIE LUMINĂ!”

Cele 5 frici

Frica este un sentiment complet rezervat oamenilor, care din păcate conduce cu mult peste raţiune.De obicei constatăm că fricile noastre nu sunt nimic altceva decât nişte mari prostii şi astfel putem trece peste.Dar pe mine frica mă urmăreşte pretutindeni, şi din păcate nu e singura, mai are şi aujutoare. Cei cinci Demoni Apocaliptici mă obsedează de la o vreme încoace. Aceste cinci frici încep să devină o parte din mine, începem să dezvoltăm o simbioză sau o relaţie tip parazit-gazdă. Întrebarea e: Cine e gazda?

Nu trece o zi fără să mă gândesc la cei cinci mari demoni care mă urmăresc pretutindeni, sau să le spun salvari? Oare mă ajută la ceva? Poate chiar aceşti demoni mă salvează de la distrugere, sau poate aceşti demoni sunt manifestări ale personalităţii mele. Cinci alter egouri care convieţuiesc cu mine, care împart aceiaşi prieteni cu mine, care mănâncă din aceeaşi farfurie cu mine şi care iubesc aceleaşi persoane ca mine.

Pe locul cinci se plasează “Demonul fricii de alcool”:

Mi-e frică de dependenţă, mi-e frică să depind de o substanţă chimică. Alcoolul distruge vieţi ,distruge prietenii şi familii.

Îmi este groază de senzaţia speranţei aparente care mi-o conferă alcoolul. Nu spun că nu consum, mai merge la un chef. Dar când e vorba ca viaţa mea să existe datorită etanolului e grav.

Sunt un fraier oare? Sunt fraier când mă duc undeva şi deschid o sticla de vodka, o privesc şi meditez la ea: ”Acum ce mă fac? Dacă după ce se termină sticla mi se va rupe lumea? Dacă nu o să pot trăi fără tine? Ştiu că sunt fericit în club cu o sticla de vin roşu, am stele în ochi ...Râd, glumesc dar totuşi...”

Alcoolul ne face mai prietenoşi, uneori prea prietenoşi, prea încrezători în noi înşine. Era să o păţesc odată datorită vodcii, nu mai vreau odată. Dar totuşi nu mă pot opri....sunt aşa de fericit încât aş putea muri.

Pe locul patru este “Demonul fricii de sufocare”:

Claustrofobia socială, mi-e urât de oamenii care mă sufocă. Nu-mi lasă spaţiu, îmi încalcă intimitatea. Mă sună  continuu, nici nu am timp să gândesc sau să le răspund .

Nu vreau să ajung să fug de oameni doar pentru nişte iluzii. Se merită oare ?Are vreun rost? Uneori îmi vine să mă urc pe cea mai înaltă cladire şi să zbier: ”Te roooog nu mă mai suna! Sunt ocupat!”

Nu vreau să opresc orice contact social cu oamenii doar din frică că ei o să-mi încalce spaţiul intim. O să mă prindă de gât cu unghiile şi o să mă oblige să spun tot adevărul despre mine. Voi rămâne gol pe dinăuntru, aşa că uneori îmi închid creierul şi activez căsuţa vocală. Cine mă caută să ştie că sunt ocupat, dansez undeva singur şi nu am timp să mă opresc pentru nimeni, chiar dacă asta ar însemna ruperea unei relaţii sau a unei prietenii.

Pe locul trei este “Demonul fricii de adevăr”:

Prefer să mi se toarne pe gât o găleată plină cu rahat decât să mi se spună adevărul în faţă. Nu vreau să ştiu părerea celorlalţi despre mine, vreau să trăiesc într-o lume paralelă, cu iluziile mele. Nu vreau să ştiu ce gândesc alţii despre mine.

Deşi totuşi doresc ca aproapele să-mi arate caninii şi să muşte din mine (metaforic vorbind). Ştiu, ştiu am fricile mele, am dependenţele mele dar până la urmă nimeni nu-i perfect şi nimeni nu vă fi niciodată.Aşa că te rog acceptă-mă aşa cum sunt şi nu fă mofturi. Cam asta e ce doresc eu de la o persoană, vreau să mi se spună adevarul, dar dacă se poate cât mai blând, deşi se pare că uneori  merge doar varianta cu colţii.

Mai bine ştiu că trăiesc în minciună, decât criticat personal. Adevărul poate fi uneori sexy, dar doar de la cine merită.

Ştiu că rugând pe cineva să spună adevărul e ca şi când m-aş preda.

Rămân fără nici o salvare şi nici o religie.Totuşi în adâncul meu strig, hai spune-mi adevărul, arată-mi că poţi muşca din mine dacă vrei.

Pe locul doi este “Demonul fricii de moarte”

Moartea este un subiect controversat, adorat şi în acelaşi timp temut. Deşi ştiu că e ultimul obstacol peste care v-a trebui să trec tot îmi este frică de ea.

Deseori privesc moartea ca pe o tăcere absolută, un tărâm al întunericului, unde mereu sunt 0 grade Kelvin, de unde voi auzi zbieratele apropriaţilor la înmormântarea mea. Voi striga la ei, dar nu mă vor auzi pentru că sunt închis în interiorul propriului meu trup. Nu pot să mişc, nu pot să fac nimic, pur şi simplu nu mai exist din perspectiva celor vii.

Şi dacă tot va trebui odată şi odată să ajung acolo ce rost mai are să iubesc? Ce rost mai are să fac ceva? Pai pur şi simplu nu ştiu, asta mă obsedează mult. De ce continui să trăiesc deşi sunt conştient că secunda asta poate fi şi ultima aşa că totuşi ultima mea speranţă este ca pe patul de moarte să ridic un pahar şi să toastez pentru toţi oamenii pe care i-am cunoscut, de la cei care m-au doborât fără milă  până la cei care m-au sprijinit şi mai ales pentru toţi ciudaţii şi fraierii în dragoste ca mine.Chiar dacă apoi nu o să-i mai recunosc niciodată pentru că o să fiu undeva la marginea dintre bine şi rău, în Purgatoriu.

Pe primul loc este “Demonul fricii de sine”:

Cea mai mare frică a mea, fratele mai mare al demonului  adevarului. Mi-e frică să ajung o fiinţă carnală plină de complexe care nu poate să trăiască viaţa din cauza gurii oamenilor. Cred că este singura frică cu care adorm şi mă trezesc în gând, de multe ori chiar îl visez. De la acest demon au aparut şi ceilalţi patru.

Vreau să mă consider un om liber, dar acest gând nu mă va lăsa niciodată în pace. Sunt un agorafob convins.

Îmi place să “dansez” în întuneric unde ştiu că nimeni nu mă poate vedea, atunci sunt eu cel adevarat. Cel plin de energie şi vitalitate, atunci sunt adevărat, atunci sunt un freak. Deşi sunt în întuneric mai este şi frica asta cu mine care îmi tot repetă: ”Uită-te  la tine cum eşti, cum te comporţi, ce faci! Esti de râsul lumii, esti un vagabond ,eşti un nimeni”. Şi de multe ori cedez şi mă îndrept către ea, şi apoi facem “sex” deşi sunt conştient că sărutul ei e ca rânjetul unui vampir.Tot ce vrea e să-mi ia şi ultima fărâmă de viaţă şi de siguranţă. Dar oare de ce nu plec de acolo? De ce mă opresc? Ciudat este că nici măcar nu mă uit în faţă, şi nici în spate. Stau acolo pironit şi fără suflare, aştept să vină şi să mă umilească cum face de obicei.

Ultimul meu gând se adresează către toţi cei ca mine. Haideţi cu toţii să dansăm în întuneric, toţi cei care aţi renunţat şi v-aţi sinucis, haideţi să dansăm ca niciodată şi să îi râdem în faţă fricii. Să arătăm că suntem mai presus de imaginea pe care o creeam celor din jur, să ne prindem de mâini şi să năvălim spre Demon! O să-l rupem în bucăţi, o să-l sfâşiem şi mai apoi ne vom continua dansul, care nu o să mai fie în întuneric, ci în lumină. Cea mai puternică lumină pe care o putem percepe cu ochii, să dansăm până vom muri şi când va sosi clipa să ne mai amintim odată de vechiul nostru prieten care părea aşa de puternic.